Din cele 4,8 milioane de hectare de păşuni şi fâneţe ale României, cea mai mare parte (circa 75%) aparţine statului român, suprafeţele fiind administrate, momentan, de primăriile oraşelor şi ale comunelor, care în mod normal ar trebui să le concesionze crescătorilor de bovine, de ovine şi de caprine. De aici încep cele mai multe dintre problemele crescătorilor de animale din România.
Dintre toate ţările Uniunii Europene, România are o situaţie aparte. În toate ţările vest-europene pe care le-am vizitat, crescătorii de animale deţin pajiştile în proprietate sau cu un contract de concesionare/arendă pe termen foarte lung, cel mai adesea pentru 49 şi până la 99 ani. Aflat la o fermă de oi din Anglia, lângă oraşul Bristol, l-am elogiat pe proprietar pentru buna organizare a exploataţiei: toată suprafaţa de păşune fiind parcelată şi adăposturile fiind conforme normelor de bunăstare vest-europene. Spre surprinderea mea, crescătorul mi-a relatat că ferma şi păşunile nu sunt ale lui, ci le-a arendat de la un lord pe 99 de ani. Da, aţi citit bine, 99 de ani, şi a meritat să facă toate aceste investiţii.
Situaţia pajiştilor în România este cu mult diferită. Majoritatea crescătorilor de oi se căciulesc an de an pe la primării ca să concesioneze, pe termen de un an, păşunile necesare hranei animalelor. De aici, lipsa aproape totală de interes pentru îngrijirea corespunzătoare a acestor păşuni, astfel că majoritatea au ajuns să fie invadate de arbuşti, scăieţi, plante necomestibile, muşuroaie etc. Mai grav este că mii şi mii de hectare de pajişti, cel puţin în zona de deal a Banatului, sunt dominate de ferigă şi au devenit improprii pentru păşunat.
Mai există motivaţia de a creşte oi în România?
Cu toată suita de probleme, interesul crescătorilor de oi pentru a întreţine şi exploata aceste animale nu s-a diminuat încă. La momentul de faţă, între ţările UE, România este pe locul doi la producţia de lapte de oaie şi a ajuns pe locul trei la efectivele totale de ovine şi de caprine, fiind singura ţară din UE cu un spor substanţial la efective (+16%). Alte ţări europene, cu efective mari de ovine, au înregistrat scăderi importante în ultimii zece ani, acestea fiind mai accentuate în Portugalia (-37,2%), Spania (-28,6%), Franţa (-18,2%), Marea Britanie (-11,7%), Italia (-4,9%) şi în Grecia (-1,8%). La nivel internaţional, în Australia şi Noua Zeelandă - principala noastră concurenţă pe plan european la producţia de carne de ovine - efectivele au scăzut cu 28,4%. Doar America a înregistrat creşteri de 6,5% (sursa FAOSTAT).
Constatăm, aşadar, că sectorul ovinelor din România, dacă este sprijinit şi organizat, are o piaţă internaţională şi europeană favorabilă, cel puţin pe termen mediu.
În momentul de faţă, mediul de afaceri pentru oieri nu este tocmai favorabil pe piaţa arabă, dar sunt semnale că aceste probleme se vor rezolva în viitorul apropiat.
Este firesc să ne întrebăm, în condiţiile actuale internaţionale şi naţionale, ce îi motivează pe crescătorii de oi români să continue activitatea? Din punctul meu de vedere, răspunsul este clar, în primul rând e vorba de pasiunea milenară pentru oi, pe care nu am întâlnit-o la oierii din alte ţări.
Astăzi, suntem “la răscruce de drumuri” şi ne întrebăm ce dorim pentru acest sector: să creştem efectivele şi să le îmbunătăţim performanţele sau, prin lipsa unor măsuri adecvate, să intrăm într-o fază de recul? Masa verde de pe pajişti reprezintă cel mai complet şi mai ieftin furaj, cu efecte benefice pentru sănătatea şi performanţele productive ale ovinelor şi caprinelor. Din păcate, astfel de suprafeţe le sunt tot mai greu accesibile crescătorilor de animale, iar Guvernul şi Parlamentul României întârzie să reglementeze organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor.
Uite legea! Nu e legea!
În anul 2011, la iniţiativa ministrului Agriculturii de atunci, Valeriu Tabără, Parlamentul României a adoptat Legea 214 pentru organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor. Această lege, la care au contribuit şi specialişti din cercetare şi din producţie, a fost considerată de mulţi oieri foarte sofisticată, deoarece prevedea întocmirea unui proiect de amenajament pastoral pe cheltuiala proprie a fiecărui oier concesionar. Este greu de crezut că la nivelul unui judeţ cu mii de exploataţii de rumegătoare, cum este judeţul Timiş, aceste proiecte s-ar fi putut realiza în timp util. Un alt aspect al legii menţionate se referea la posibilitatea ca organizaţiile şi asociaţiile profesionale locale să concesioneze pajiştile şi să asigure o încărcătură minimă de 0,3 UVM (unităţi vită mare) la ha, adică două oi/ha (o oaie - 0,15 UVM). Legiuitorul, bine intenţionat, s-a referit la organizaţii şi asociaţii locale, deţinătoare de animale, constituite pentru administrarea eficientă a pajiştilor. Din păcate, s-au găsit destui primari care, împreună cu doar una-două rude şi cu un crescător proprietar al câtorva sute de oi, şi-au constituit câte o asociaţie locală de trei persoane pentru care au concesionat sute de hectare de păşune, cu mult peste necesar.
În zona de şes se pot întreţine anual pe pajişti naturale 10-15 oi/ha iar în zona de deal, 7-10 oi/ha. Aşadar, în cazul unei astfel de asociaţii locale, pentru 600 de oi era nevoie de numai 60 ha de pajişte. Înţelegem că diferenţa de 240 de hectare de pajişte a fost dată în folosinţă, tacit, oierilor, pe sume fabuloase!
Cu toate aceste inconveniente din cuprinsul actului normativ, Legea 214, care prevedea inclusiv concesionarea pajiştilor pentru o perioadă de minim 10 ani, a fost „omorâtă din faşă”! În urma unor intervenţii politice subtile, Guvernul Ungureanu a venit cu propunerea de a amâna aplicarea acestei legi până la 01 ianuarie 2013. Apoi, fără norme de aplicare, legea a rămas la libera interpretare şi chiar încălcare.
Între timp, situaţia pe scena politică s-a schimbat şi asociaţiile crescătorilor de rumegătoare au negociat cu reprezentanţii Ministerului Agriculturii propunerile de îmbunătăţire a Legii 214. După multe întâlniri şi dezbateri, pe alocuri furtunoase, cu reprezentanţii asociaţiilor de ovine şi bovine, MADR a elaborat, în luna noiembrie 2012, un nou proiect de lege. În ianuarie 2013, după unele modificări şi adăugiri, Ministerul a publicat pe site-ul instituţiei proiectul Legii pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi completarea Legii 18/1991 privind fondul funciar.
După opinia mea, acest proiect a fost mai clar şi mai bine gândit, faţă de Legea 214/2011, cuprinzând multe dintre cerinţele crescătorilor, cu excepţia limitării taxei de concesionare/închiriere - un element deosebit de important, având în vedere că această lacună a legilor a generat, în anii trecuţi, abuzuri din partea unor consilii locale, astfel că în zona de vest a României, taxa a variat de la 50 la 450 lei/ha sau, în unele cazuri, scris negru pe alb, chiar contravaloarea subvenţiei pe suprafaţă.
Crescătorii de animale erbivore au aşteptat, cu sufletul la gură, până la data de 1 martie 2013 - dată ce marca, potrivit noii legi, limita de concesionare/închiriere a pajiştilor, proprietate publică şi privată a statului - ca Parlamentul României să voteze acest proiect de lege în varianta publicată în ianuarie 2013. Au aşteptat degeaba, căci abia la şedinţa din 23 aprilie 2013, Guvernul a aprobat o Ordonanţă de Urgenţă (O.U.) privind pajiştile permanente şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, care abrogă L 214. Deşi aprobată, Ordonanţa care ar fi trebuit să producă efecte până la 15 mai 2013 - termenul limită de depunere a cererilor pentru SAPS -, nu apăruse în M.Of. nici până la data închiderii ediţiei revistei noastre (10 mai 2013), aşteptând... câteva avize.
OUG împotriva crescătorilor de animale
Un comunicat de presă al MADR şi declaraţiile Ministrului Agriculturii, Daniel Constantin, au fost singurele informări publice pe tema noilor reglementări. Cel puţin două dintre prevederile actului normativ sunt devastatoare pentru crescătorii de animale, anulând toate bunele intenţii ale proiectului de lege al MADR.
Prima lovitură pentru crescători se referă la posibilitatea ca primăriile şi consiliile locale să primească subvenţii pe suprafaţa de pajişti, dacă nu există cereri din partea fermierilor. Acest „dacă” a lăsat o portiţă largă primăriilor şi consiliilor locale de a le impune crescătorilor de animale condiţii draconice referitoare la întocmirea planurilor de amenajare a pajiştilor pe 5 ani şi alte cerinţe imposibile.
Este o realitate că mulţi crescători de animale, pasionaţi de altfel, nu au studiile necesare, fiind şi foarte ocupaţi, prin urmare nu reuşesc să întocmească astfel de planuri.
Deja avem semnale de la crescători că unele primării practică recomandarea: “lăsaţi voi dosarele de licitaţii pentru pajişti că depunem noi dosarul de subvenţii al APIA şi vă lăsăm să păşunaţi gratuit”. O mare eroare: Uniunea Europeană acordă aceste subvenţii pentru pajişti tocmai pentru ca deţinătorii de animale să investească în modernizarea eficientă a fermelor.
Este curios cine şi-a putut asuma această prevedere, căci scopul este uşor de înţeles, ştiind că este foarte puţin probabil să existe localităţi fără deţinători de animale.
A doua prevedere problematică se referă la termenul de maxim 5 ani pentru valabilitatea contractelor de concesiune/închiriere a pajiştilor, compromiţând complet utilitatea acestei Ordonanţe. Deci, iată că avem din nou dovada faptului că năravurile noastre balcanice nu s-au prea schimbat, adică una zicem, alta facem. Cei minim 10 ani s-au transformat, printr-o formulă magică, în maxim 5 ani, ceea ce poate să însemne foarte bine o lună, un an sau doi ani, adică chiar mai rău decât până acum. Cu aceste perioade scurte, cine îndrăzneşte să investească în ameliorarea pajiştilor şi în construirea de umbrare, de saivane, care să respecte normele de bunăstare europene? Le-ar prinde bine şi legiuitorilor să ştie că cele mai ieftine şi mai simple adăposturi - tip tunel, acoperite cu folie specială - au o perioadă de garanţie şi de amortizare a investiţiei de 10-15 ani.
Concluzia e tristă! Deja am întâlnit crescători de animale erbivore, foarte dezamăgiţi, care intenţionează să-şi reducă şi chiar să-şi lichideze efectivele, mai ales că în acest an s-a introdus şi impozitul pe venit/cap de animal.
Rămânem cu întrebarea: cum să faci producţie impozabilă per cap de animal fără o bază furajeră?
Oieri români: staţi liniştiţi, căci cineva, acolo sus la Guvern, vă iubeşte!
PROPUNERILE FERMIERILOR
• Pajiştile să fie concesionate/închiriate numai crescătorilor de animale (utilizatorii păşunii) pe o perioadă cât mai lungă - minimum 10 ani;
• Să se evalueze încărcătura optimă de animale pe păşune, în funcţie de potenţialul anual de producere a masei verzi;
• Fermierul să primească subvenţia pe suprafaţa de pajişte contractată, pentru a efectua lucrări de parcelare şi de întreţinere a pajiştilor;
• Menţinerea categoriei de folosinţă (pajiştea);
• Taxa de concesionare/închiriere să se plafoneze la maxim 30-40% din valoarea anuală a subvenţiei.
